Ma grabesc sa scriu asta pana cand nu se va termina.
E una din diminetile alea de sambata in care nu se aude zgomotul masinii de spalat si nimeni nu ma striga. De dupa draperii se prefigureaza soarele specific de dimineti de mai; soare reflectat in asfaltul ud "ca piele neagr-a unui cal". Numai ca nu e mai.
Pe birou stau sinceri in ordinea importantei: Gicu, 2 portocale intr-o punga de plastic transparenta, o cana galbena si o masinuta roz. Ma intreb cum rasare soarele acolo unde am urmarit atatea apusuri superbe."La Sinucidere"-a este probabil locul cu cele mai multe faze geniale/ seara din liceu. Oarecum departe de casa (daca in orasul asta exista o asa distanta incat sa-i spui "departe") incat sa poti pretexta ca esti la biblioteca de la celalalt capat al orasului, acolo au trecut "peste" noi si zambetele noastre trenuri grabite si manevre de macaz. Nu ca ne-ar fi trunchiat in vreun fel frazele doar ca acum mi se pare frumoasa strada mea.
